Interstellar: balet spatial

Oricat de mult ne-ar placea SF-urile cu extraterestrii exotici si urmariri spectaculoase de nave spatiale, simtim uneori nevoia de ceva un pic mai ancorat in realitate si de legile fizice relativiste. Interstellar pare si se simte real. Epopeea spatiala a personajelor, care calatoresc printr-o gaura de vierme pentru a gasi un alt Pamant, e indrazneata si provoaca imaginatia celor care au un pic de curiozitate vizavi de fizica relativista. Ce sunt gaurile de vierme si cum arata? Ce se intampla cu materia intr-o gaura neagra? Mistere pe care stiinta inca nu le-a deslusit, dar Christopher Nolan vine cu un concept, cu o viziune si leaga frumos itele unei povesti spatiale despre sacrificiu, curaj si iubire.

Insa surprinzator, insusi cumulul de notiuni relativiste presarate abundent si explicate extrem de sumar pe parcursul intregii pelicule, devine sufocant. Nu critic relatarea simplista cu hartia si pixul in care un personaj explica cum functioneaza gaurile de vierme, ci toata spoiala stiintifica, de altfel inutila, care acapareaza cam 30% din dialog. Oamenii de stiinta au discutii…despre stiinta, intelegem asta. Dar intr-o pelicula de aproape 3 ore dialogul stiintific abundent, plin de formule si explicatii elevate, care din pacate nu se aplica, este inutil. Poate ca asta e motivul pentru care intreg filmul e tern si nu am putut sa empatizez cu niciun personaj. Iau de exemplu scena in care Cooper, personajul lui Matthew Mcconaughey, vede un filmulet cu familia sa de pe Pamant, peste care trecusera 23 de ani. Reactia e de la sine inteleasa: lacrimile se revarsa in valuri pe chipul lui Mcconaughey, filmat cu efect din close-up. Nu numai ca nu am simtit nimic, dar m-am plictisit. M-am surprins singura numarand ridurile din jurul ochilor lui Mcconaughey si intrebandu-ma justificat in ce filme l-am mai vazut plangand cu atata suflet.  

Pe de alta parte Murph(Mackenzie Foy in copilarie si apoi Jessica Chastain), fiica lui Cooper, este de la inceput marcata de drama. Orfana de mama se agata cu disperare de tata, care in cele din urma o paraseste pentru marea aventura spatiala. Murph este inteligenta si intuitiva reusind astfel sa descifreze un mesaj codat in Morse de la "fantoma" din biblioteca. Nu va speriati, Nolan nu o da in sfere ezoterice si o sa explice totul. Trebuie doar sa aveti rabdare.

 

Intrebarea fundamentala este: cata rabdare sa avem? Prima ora din film se scurge incredibil de lent. Spatiul si o nava care pluteste in neant mi-au amintit involuntar de Kubrick si Odiseea Spatiala 2001. Asta nu e un lucru rau, doar ca evolutia lenta a actiunii situeaza Interstellar in sfera baletului spatial si cam atat. In Odiseea Spatiala in aveam pe Hal ca si catalizator. Aici avem o apocalipsa neterminata, o drama de familie, un val urias si pe Matt Damon in rolul lui Dr. Mann. Din pacate si sincer spun ca nu stiu de ce, dar nu constituie o miza suficienta.

 

Interstellar propune insa niste intrebari interesante. Dr. Brand (Anne Hathaway) vorbeste la un moment dat despre chimia iubirii. Iubirea este o ratiune divina, o motivatie dincolo de de tiparele stiintei, inexplicabila, irationala si totusi perfect logica. Un fel de al 6-lea simt. La prima vedere un discurs irelevant si nelalocul lui, dar perfect necesar in teoria lui Nolan despre Dumnezeu, umanitate si enigmele stiintei. Fiintele supreme, mentionate discret, care au deschis o gaura de vierme langa Saturn, sunt perfecte si atotcunoscatoare pentru ca stapanesc cumva cele 5 dimensiuni. Nu ne putem imagina 5 dimensiuni si nu le putem descrie. Cam asa e si cu iubirea. Sa fie atunci iubirea pasul necesare in evolutia umanitatii catre divin?  

 

Nu stiu cum as fi facut altfel Interstellar dar cred ca mi-ar fi placut sa fie un film mai complicat. Nolan incearca filmul puzzle inca de la Memento pana in prezent si ii iese. Nu zic ca nu ii iese bine sau ca nu e frumos dar e un fel de Sudoku pe care il fac in 15 minute. Cele 169 de minute din Interstellar trebuiau sa ma provoace si trebuiau sa imi dea un KO direct in creier pana cand ramaneam in stare vegetativa si ma pierdeam in frumusetea nebulii din gaura de vierme. Trebuia sa ma faca sa gasesc o solutie, sa imi invarta gandurile si ideile in creier, sa ma piarda si la sfarsit sa ma faca sa ma regasesc.

 

Related Posts

Hunter Prey – Un SF indie care merita
Benzi desenate romanesti in iulie-august 2015 (Part 1)
East European Comic Con 2015 – Interviu Echipa Abatia, Abatia
Publicatii noi in banda desenata romaneasca la East European Comic Con 2015
Cum a fost targul de carte SF si Fantasy Final Frontier 2015
Adaptari cinematografice ale benzilor desenate
Retrospectiva geek a anului 2014 – Filme
Gravity – minunea vizuala a anului

Leave a comment

Loading Disqus Comments ...